Dupa o vara fierbinte cu zile minunate si lungi, toamna se apropie cu hainele ei frumos colorate cu miros de fructe si recolte bogate, dar si cu zile mai scurte si mohorate.
Legenda Toamnei
Demult, demult, in negura timpului, pamantul era stapanit de spiritele naturii.
Acestea umblau libere si traiau intr-o armonie perfecta. Fiinte, animale, plante, fenomene ale naturii, toate isi foloseau puterile pentru a face lumea mai frumoasa. Magia domnea in aceasta lume.
Aici traia si Tatal Anotimpurilor impreuna cu cele patru fiice ale sale: Primavara, Vara, Toamna si Iarna. Neastamparate si incredibil de frumoase, alergau zi de zi de colo colo aducand zambete pe fetele tuturor. Fiecare dintre ele avea cate un har aparte. Primavara vedea cu flori si o explozie de culori. Vara cu grane manoase si multa bucurie. Toamna cu roade gustoase si culori pastelate. Iar Iarna, cu o explozie de alb si multa liniste.
Intr-una din zile, hoinarind pe dealuri Toamna a vazut Soarele. Si a ramas tare uimita de frumusetea si stralucirea lui. In acel moment a incoltit in gandul ei dorinta de a fi mai frumoasa si mai iubita decat Soarele. Oricat de mult au incercat batranul tata si surorile ei sa o convinga ca nu are nici un motiv sa fie nemultumita, Toamna era din ce in ce mai posomorata. Daca inainte era plina de voiosie acum era melancolica si trista.
Intr-o dimineata, inainte de a se trezi toata lumea, Toamna a plecat de la casa ei. A mers ea ce a mers, cu gandul de a ajunge pe cel mai inalt munte. Planuia sa fure Soarele de pe bolta cereasca si sa-l ascunda in haul unei pesteri. Doar ca urcusul ei era din ce in ce mai greu. Vantul a aflat de gandurile ei si de acum el sufla si le spunea tuturor despre intentia Toamnei. Toti erau infiorati si cutremurati de asa o stire. Era prima data cand se intampla asa ceva in lumea lor.
Zanele padurii au hotarat sa prinda fata si o sa bage intr-o cusca. Zis si facut. Toamna a fost prinsa. Oricat ea incercat ea sa se zbata zanele au prins-o. Urma acum sa fie judecata. Soarele a aflat si el ce i se pregatea. Si a fost tare suparat. Doar rugamintile tatalui Toamnei l-au induplecat sa nu-i pedepseasca pe toti pentru nesabuinta Toamnei. Lumea s-a schimbat de atunci. Echilibrul a fost zdruncinat si de atunci familia batranului Anotimp a fost destramata. Fiecare dintre fete urma sa calatoareasca singura prin lume cate trei luni si sa aduca oamenilor cate ceva din harurile lor.
De atunci, in Septembrie, an de an, Soarele isi intoarce fata. Astfel, copacii si lumea plantelor mor pentru a renaste in primavara cand Soarele se reintoarce. Toamna vine melancolica si trista, gandindu-se inca la ceea ce a vrut sa faca. A pastrat inca roadele bogate dar tot ea aduce si vanturi si ploi infrigurate.
Va prezint cateva desene pe care le-am facut pentru mine. Sper sa va placa!!
1. Fluture 1 - 15,00 lei/buc - in format A5
Legenda futurilor
Demult, demult ... la inceputul vremurilor si dupa ce Dumnezeu a creat lumea, intr-o dimineata de primavara, Dumnezeu a iesit in gradina pentru a admira si a se bucura de frumusetea florilor. Doar ca, in acea dimineata, florile nu i se pareau la fel de minunate ca in alte dati. Parca le-ar fi lipsit ceva. Dumnezeu crease florile pentru a bucura sufletul oamenilor, pentru a fi iubite si pretuite. Doar ca oamenii, prinsi in goana lor zilnica au uitat sa se bucure de ele. Asa incat, florile au devenit triste si s-au simtit abandonate.
Dumnezeu s-a gandit atunci sa creeze niste fiinte pentru care florile sa fie indispensabile si care sa stapaneasca aceasta imparatie minunata de arome, culori si fantezie. Astfel, Dumnezeu a creat niste coconi mici si le-a dat porunca ingerilor sa-i duca in livezi si sa-i atarne pe crengile copacilor, printre mugurii care tocmai stateau sa plesneasca. Odata cu desfacerea mugurilor, coconii au crescut si din ei au iesit niste fiinte gingase, firave si frumoase, albe ca zapada. Dumnezeu le-a pus numele de flutur. Si de atunci, zi de zi, Dumnezeu iesea in gradina si isi desfata privirea cu dansul minunat al fluturilor. Si florile erau din nou fericite si degajau mai multa frumusete. Fluturii zburau si se cufundau in cupele florilor. Intre flori si fluturi era o simbioza perfecta.
Doar un singur fluture nu iubea florile, nici lumina soarelui, nici compania celorlalti fluturi. El prefera locurile intunecoase in timpul zilei si doar noaptea iesea de pe unde statea ascuns. In loc sa soarba nectarul florilor, acest fluture prefera sa roada hainele unde se ascundea, umplandu-le de gauri spre supararea oamenilor.
Dumnezeu privea tot ceea ce se intampla. Dar dupa un timp, lui Dumnezeu i se paru iar ca ceva nu era in regula. Prea semanau fluturii cu fulgii de zapada. Si dat fiind faptul ca pamantul primavara era plin de culoare Dumnezeu s-a gandit ca poate mai bine si fluturii ar avea culori. El i-a dat porunca Sfantului Ilie sa-si intoarca norii si carul de foc cu care iesea si sa trimita deasupra pamantului o ploaie. Sfantul Ilie, cu un semn al mainii, a luat culoare de la fiecare floare si a trasat pe cer un arc minunat, multicolor, care avea sa se numeasca curcubeu. A luat din nou culoare de la flori si a colorat norii. Acestea fiind facute a inceput apoi sa stoarca norii deasupra pamantului. Intr-o clipa, aripirile fluturilor au fost acoperite de pete si stropi de diferite culori si nuante, astfel ca fiecare fluturas era special si nu existau doi fluturi la fel. Un fluture mai lenes si putin speriat de ceea ce ce intampla s-a pitit mai inainte de inceperea ploii la radacina unei verze. Asfel, stopii de culoare nu au ajuns la el, ramanand alb cum a fost creat de la inceput. Acest fluture este fluturele numit de noi “de varza”.
Dupa terminarea ploii, Dumnezeu a numarat fluturii pentru a vedea daca toti sunt in buna regula. Doar unul lipsea, era fluturele cel moroconos. Suparat ca acest fluture nu isi indeplineste menirea de a poleniza florile, de a se bucura de soare si lumina, si ca facea rau distrugand hainele oamenilor, Dumnezeu l-a condamnat sa stea pe veci in intuneric si sa nu poata suporta razele soarelui. Si astfel, traind doar in intuneric, cu timpul fluturele cel alb si frumos la inceput s-a trasformat intr-un fluture cu aripi mici, de un gri murdar. Acesta a devenit fluturele de molie, care dantuieste doar noaptea in jurul becurilor aprinse. Abia acum fluturele de molie a inteles ceea ce si-a dorit Domnul de la el si spera ca va fi iertat candva. Ii este dor de fratii lui si de lumina. Poate, intr-o zi, va fi iertat.
Ceilalti fluturi, binecuvantati de Dumnezeu, au ramas stapanii florilor pe care le iubeau atat de mult si printre care se pierdeau intr-o maretie de culori. Oamenii se pot bucura de frumusetea lor iar copiii adora sa urmareasca dansul lor fantastic in lumina soarelui.
2. Fluture 2 - 15,00 lei/buc - in format A5
3. Ariciul - 15,00 lei/buc - in format A5 sau 35,00 lei/buc in format A4
4. Flori - 10,00 lei/buc
Legenda narciselor
Narcisele, fiinte gingase si de o frumusete fragila, traiau intr-un loc inconjurat din toate partile de munti. Minunat era ca aici, in Tara Narciselor, viata se traia intr-o eterna primavara. Ele stiau ca dincolo de munti exista mai multe anotimpuri, dar in locul inconjurat de munti primavara era singurul anotimp. Cu mult, mult timp in urma, narcisele erau mesagerii viselor. Luna le dadea visul si ele trebuia sa il duca la oameni. Asta pana cand, nu se stie cum, oamenii au inceput sa viseze fara ajutor. Atunci, pentru ca narcisele nu mai trebuia sa calatoreasca, Luna, ajutata de Zana de Noapte si de Zana de Ziua, dar si de Soare, le-a facut cadou narciselor un taram in care era o primavara vesnica. Acum, noaptea, narcisele dormeau ca sub o vraja, ocrotite de Luna si de Zana de Noapte.
Narcisele aveau aripi de argint si zburau cu usurinta unui fluture. Traiau in armonie si fericire. Hrana lor erau roua si caldura pe care o primeau de la Soare. Pentru ca Soarele le era cel mai bun prieten.
Nu se stie de cand erau narcisele pe pamant. Se ridicasera si zburasera multe generatii. Acum erau conduse de Craiasa numita Narcisa-Frumoasa. Era cea mai frumoasa Craiasa pe care o vazuse Soarele vreodata. Si Soarele stia ce spune, pentru ca el se plimba pe tot pamantul si vedea multe.
In Tara Narciselor nu exista ura sau invidie. Nu existau durere si nici lacrimi. Viata lor parea vesnica si singura lor grija era aceea de a trai fericite. Sa zboare catre munti, sa priveasca de sus frumusetea pamantului, sa se apropie cat mai mult de Soare, prietenul lor. Dar narcisele stiau ca nu au voie sa treaca dincolo de cercul muntilor. Pentru ca acolo nu era primavara si ar fi putut muri pentru totdeauna.
Viata in Imparatia Narciselor era frumoasa si usoara... Dimineata, Soarele le mangaia usurel cu razele, iar ele, narcisele, se trezeau cu zambetul pe fata. Isi intindeau aripile, sorbeau cateva picaturi de roua. Apoi fuguta adunau roua pentru restul zilei, cand Soarele avea sa straluceasca mai mult si roua avea sa se evapore, si o puneau la adapostul frunzelor de copac, acolo unde fiecare isi avea casuta. Pe timp de noapte, narcisele nu puteau sa zboare, aripile le deveneau grele. Cum Soarele isi retragea ultima raza si ramanea Luna stapana a tinutului primaverii, narcisele adormeau ca niste copii si se trezeau dimineata, cand Soarele se intorcea ca dintr-un vis.
Soarele si Luna se cunosteau de mult, erau astri nemuritori; in timp, prietenia lor devenise din ce in ce mai stransa. Iar Luna, mai romantica, se indragostise de Soare. Il iubea cum greu se poate descrie in cuvinte. Nici Soarele nu ramasese indiferent la stralucirea de argint a Lunii.
Chiar daca noaptea dormeau, narcisele stiau de la copacii in care traiau ca Luna le ocrotea si le iubea in felul ei. Daca ar fi trecut cineva prin tinutul narciselor ar fi vazut tot o scanteiere de argint. Caci Luna le mangaia si ea pe narcise cu razele ei. Si tot noaptea, in vis, sub privirea Lunii si a Zanei de Noapte, narcisele isi pierdeau aripile. Se intampla cam ceea ce noi am numi moarte. Dar ele nu dispareau de tot, caci aripile se transformau intr-un praf fin de argint, iar pana dimineata din praful argintiu se ridicau spre cer mai multe narcise.
6. Paunul - 80,00 lei/buc - in format A3
Este preferatul meu!
Legenda Paunului
Se zice că la început, cînd a făcut Dumnezeu toate vietăţile de pe pămînt, pe toate păsările le-a făcut albe şi nu le-a dat nici un nume. Ele se deosebeau una de alta prin mărime şi prin cîntec. Dar nu fu destul, fiindcă Dumnezeu nu putea să cheme la el nici o pasăre, că n-avea nume cum să le strige. Mai ales că Dumnezeu ar fi vrut să le mai dea cîte un sfat, de cum trebuie să trăiască şi cum să se hrănească. Dar ele, după ce le-a făcut, toate au plecat de lîngă Sfîntul-Părinte, afară numai de una, care tot pe aproape de Atotputernicul se ţinea.
Se gîndi atunci bunul Tată, ca să dea cîte un nume la fiecare şi să le coloreze şi penele în chip deosebit, ca aşa să se înţeleagă mai uşor cu ele. Porunci deci slujitorilor, ca să-i aducă tot felul de vopsele, pentru ca să se apuce de lucru. Dar cine să-i adune păsările iar la un loc, că pămîntul era mare, păsări multe şi nici una nu ştia de ce voia Dumnezeu să facă. Cum vede însă lîngă el pe zburătoarea care nu se depărtase de tronul sfînt, o cheamă şi îi spune, ca ea să adune cum va şti, pe toate celelalte.
Atît a trebuit, că unde se apucă acest crainic al Domnului să ţipe cît îl lua pliscul, în cele patru laturi ale lumii şi să cheme păsărimea toată la împodobit şi la botez. Şi, cu cît ţipa mai tare, cu atît mai mult îşi rotea coada, mîndru de cinstea ce i-o făcuse Domnul, de a-l pune pe el să dea de ştire surorilor această veste.
Păsările mari şi mici, mai mult speriate de aşa ţipăt şi de teamă ca pliscul îngîmfatului lor frate să nu se lărgească pînă dincolo de urechi, de atîta strigăt, au alergat, care cum au putut, în faţa Sfîntului-Stăpîn.
Dumnezeu a început să le vopsească pe fiecare cum a vrut el şi să le pună şi nume. Cînd a venit şi rîndul celei care dăduse vestea celorlalte, ca semn de recunoştinţă, Dumnezeu a vopsit-o cu cele mai mîndre culori şi mai ales coada i-a împodobit-o cum nu se putea mai frumos. Dar pentru că se arătase mîndră faţă de celelalte, i-a zis:
- Numele tău să fie păun şi să însemneze mîndrie iar în loc de cîntec, tu să nu poţi decît a ţipa !
Şi de atunci a rămas păunul cu penele mîndre dar fără glas frumos, ci numai ţipă.
....... iar dacă strigați la el ”lion !” (un pic nazal, un pic ascuțit) veți avea o surpriză.....
Din Folclor.
7. Pestisorul auriu - 8,00 lei/buc
Pestisorul de aur - Fratii Grimm
A fost odată ca niciodată un pescar bătrân, care locuia împreună cu soţia lui în apropierea ţărmului unei mări îndepărtate. Bordeiul lor era neîngrijit şi dărăpănat, iar bătrânul, slăbit de povara anilor, de abia-şi mai ţinea zilele. Nu mai ieşea pe mare, la pescuit, de teamă că n-ar putea face faţă valurilor mai puternice. Îndrăznea doar să se urce în barca lui veche, legată de o rădăcină uscăţivă de pe ţărm, de unde îşi arunca-n apă undiţa. Prindea doar peştişori mai mici, cu care nu prea reuşeau să-şi astâmpere foamea.
Nevasta lui era o femeie înfumurată, certăreaţă şi mereu nemulţumită. Zi de zi se plângea de viaţa pe care o duceau şi nu contenea să-şi învinovăţească bărbatul pentru neajunsurile lor. Într-o bună zi, pescarul îşi aruncă undiţa-n apă, nădăjduind să prindă cât mai mult peşte. Trecu o bună bucată de vreme de când stătea chircit cu undiţa-n mână. Deodată, însă se petrecu o minune: prinse un peştişor mic, din cale afară de frumos şi de strălucitor. Bătrânul nu mai văzuse ceva asemănător: era poleit cu aur.
Peştişorul, cu glas de om, îi ceru pescarului să-l lase în viaţă şi să-l arunce în apă. Pescarul era un om milostiv, însă-i era teamă de gura spurcată a nevestei, gândindu-se că se va întoarce acasă fără hrană. În cele din urmă, cruţă viaţa bietei vietăţi, hotărându-se s-o lase să se întoarcă-n împărăţia apelor. Peştişorul, drept răsplată, îi promise pescarului că-i va îndeplini trei dorinţe. Însă bătrânelul, trecut prin atâtea necazuri, nu mai credea în minuni. Îşi spuse doar că l-ar fi mâniat pe Dumnezeu dacă n-ar fi cruţat viaţa micului peştişor auriu.
Când pescarul se întoarse acasă cu traista goală, nevasta îl dojeni aspru. Pentru a o îmbuna, îi povesti întâmplarea ciudată de care avu parte, ba pomeni şi de promisiunile peştişorului de aur. Preţ de câteva clipe, nevasta bătrânului se arată neîncrezătoare. Îşi spuse că are un papă-lapte de bărbat, mult prea milostiv. Asta trebuie să fi fost pricina pentru care cruţase viaţa peştişorului. Dar, şireată cum era, se hotărî să pună la-ncercare promisiunea făcută de peştişor. Porunci bătrânului să se întoarcă îndată pe ţărm şi să-i ceară peştişorului să-i îndeplinească o dorinţă.
Pescarul porni înspre mare şi, cam şovăielnic, îl strigă pe peştişorul de aur. Acesta nu întârzie să se arate, iar pescarul îi destăinui ce-i ceruse nevasta să-i poruncească. Îi ceru o covată mai mare, în locul celei vechi, ponosite. Peştişorului nu i se păru greu să-i îndeplinească dorinţa şi-i promise pescarului că soţia lui va fi mulţumită. Auzind acestea, pescarul porni agale spre casă. Când ajunse aici, spre uimirea lui, văzu-n odaia mică a căsuţei o covată mare şi frumoasă, cum nu-i fusese dat să vadă vreodată. Nevasta lui însă stătea nerăbdătoare lângă covată, clătinându-şi capul în semn de uimire. Acum dădea crezare puterii nemaipomenite a peştişorului, dar nu trecu mult timp că născoci din nou o dorinţă demnă de lăcomia ei.
Gândindu-se că aceasta covăţică nu-i este de ajuns, îşi trimise din nou bărbatul la malul mării, pentru a cere peştişorului de aur să-i îndeplinească cea de-a doua dorinţă. De astă-dată, femeia vroia o casă frumoasă şi împodobită, în locul celei dărăpănate. Zbiera cât o ţinea gura, fugărindu-l pe bietul pescar. Vorbele-i tăioase se auziră până departe şi pescarul n-avu de ales decât să-l cheme din nou pe peştişorul auriu.
Om cinstit, cumpătat şi modest, îi era ruşine de lăcomia soţiei sale. Se temea că peştişorul se va supăra dacă-l caută după atât de puţin timp. Poate îşi va spune că este şi el la fel de necinstit şi de lacom ca şi nevasta lui. Îşi ascunse ruşinea, îşi lua inima-n dinţi şi-l chemă din nou pe peştişor. Şi-i spuse cea de-a doua dorinţă a femeii sale. Peştişorul îl asigură că dorinţa îi era ca şi îndeplinită - la întoarcere va găsi o casă nouă, încăpătoare, din care nu va lipsi nimic.
Pescarul merse înspre casă, cu capul plecat. Dar iată că-n locul bordeiului dărăpănat, se afla o casă mare, nou-nouţă. Nevasta lui însă stătea în prag, scrâşnind din dinţi de nemulţumire. „Te pomeneşti că nu-i sunt de ajuns toate bogăţiile din lume”, gândi mohorât bătrânul. Şi câtă dreptate mai avea!
Căci de îndată ce-l văzu, bătrâna îi porunci moşului să facă din nou cale întoarsă şi să se-nfăţişeze înaintea peştişorului. Urma să i se-ndeplinească cea de-a treia dorinţă: vroia un palat. Peştişorul îi îndeplini dorinţa, deşi părea deja sătul şi plictisit de lăcomia lor. Când bărbatul se întoarse acasă, nu-i veni să-şi creadă ochilor. În locul casei era un palat care se înălţa falnic în ţinutul acela părăsit ce până nu demult fusese parcă uitat de Dumnezeu.
Nevastă-sa era acum împărăteasă şi se aşezase deja pe locul de cinste din sala mare a palatului. Când îşi văzu bărbatul la poartă, îi zise numai vorbe de ocară, izvorâte din inima ei haină, de piatră. Îl goni de la palat, strigându-i că este un biet muritor, împovărat de ani, şi că ar face bine să-şi caute norocul în altă parte. Îl izgoni ca pe un duşman şi-i spuse să ia seama că nu cumva să îndrăznească să mai pună piciorul în palatul ei.
Bătrânul pescar părăsi palatul şi porni încotro văzu cu ochii, iar pentru drum nu i se dădu nici măcar o bucată de pâine. Paznicii palatului îl înghiontiră şi-l batjocoriră. I se interzise să se mai apropie vreodată de palat. Bietul pescar nici nu înţelegea bine ce se petrecea. Căzu pe gânduri, ştia că doar peştişorul de aur putea să-i dea vreun sfat. Cobora din nou la ţărm şi-l chema încă o dată deşi cele trei dorinţe fură deja îndeplinite. Totuşi, peştişorul se arată şi acum. Bătrânul îi povesti de necazul care dădu-se peste el, de trufia nevestei sale.
Bătrânul avea o ultimă rugăminte, pornită din suflet. Îi ceru peştişorului să năruie palatul şi să facă să dispară bogăţiile primite, iar acasă vroia s-o găsească pe nevasta lui aşteptând în uşa şubredă a vechiului lor bordei, în care să domnească pacea şi împăcarea.
Lăcomia nevestei pescarului îl supără din cale-afară pe peştişor, astfel că se îndură de sufletul necăjit care venise să-şi jelească amărăciunea. Hotărî să facă dreptate şi să-i îndeplinească această ultimă dorinţă. Îl îmbună pe bietul pescar şi-l trimise acasă. Nu mai era nici urmă de palat, de curte împărătească şi de mulţimea de servitori care forfoteau prin palat să-i facă pe plac stăpânei.
Când bătrânul văzu vechea lor căsuţă, cu pereţii scorojiţi, se simţi cu sufletul împăcat. Înăuntru îşi găsi nevasta, cea veşnic nemulţumită, cum era şi mai înainte. Totul era ca la început: viaţa lor era lipsită de bucurii şi de bogăţii, aşa cum fuseseră obişnuiţi. Pescarul mai ieşea din când în când la pescuit, dându-şi toată silinţa să prindă cât mai mulţi peştişori în cârligul undiţei. Duceau o viaţă grea, plină de griji, dar pescarul ştia că era tocmai viaţa pe care şi-o dorise, deşi nevasta continua să-l dojenească pe nedrept în fiecare zi.
8. Piticul - 20,00 lei/buc - in format A5 sau 35,00lei/buc - in format A4
Piticul Barba-Cot
Barba-Cot, de ce esti mic,
N-ai vrea sa mai cresti un pic?
Ba as vrea dac-as putea
Dar asa pitic raman
Nu mai cresc ca sunt batran.Eu si toti ceilalti pitici
Am ramas asa de mici
Si-asa de neputinciosi
C-am fost prea mofturosi.
Din mancarea ce-mi dadea,mama mea
Varza,ceai sau papanasi
Gris cu lapte,coltunasi
Nu mancam nici taietei,
Ceapa, morcov, nici ardei
Asta nu si asta nu!
Ca sa nu ramai si tu
Ca piticul Barba-Cot
Sa mananci la masa tot!
Poezie culeasa din folclorul romanesc.
9. Zgribulita - 10,00 lei/buc - in format A5 sau 25,00lei/buc - in format A4
Legenda Vrabiei
Se zice că, la început, penele vrabiei fuseseră zugrăvite de Dumnezeu, cu o culoare neagră-roşcată. Ei nu i-a plăcut acest veşmânt, dar n-a îndrăznit să spună ceva în faţa Celui Atotputernic.
S-a întors în lumea păsărilor, aşa cum era. Dar cinteza nu avea de lucru şi începu s-o necăjească.
- Nu mai face pe supărata că n-ai de ce. Prea-Măritul ţi-a dat o haină după inimă!
Atât i-a trebuit vrabiei! Numaidecât i-a sărit ţandăra şi zburlită de furie, s-a năpustit asupra cintezei cu gălăgie mare. Ba a şi lovit-o de câteva ori cu ciocul în cap, de i-a ridicat fulgii ţugui.
Dumnezeu, care vede şi ştie tot, a chemat pe împricinate la judecată.
Cinteza povesti întâmplarea, de-a fir a păr. Vrabia se tot zbârlea şi o întrerupea la fiecare cuvânt. Stăpânul lumii ascultă cu răbdare. Când a încetat sfada, el a întrebat:
- E adevărat, vrăbiuţo, că nu eşti mulţumită de veşmântul ce ţi-am dat?
Vrabia răspunse cu jumătate de glas:
- Doamne! Aşteptam şi eu unul mai frumos!
Dumnezeu, văzând-o cât de obraznică e, o prinse de coadă şi o aruncă într-o ladă de cenuşă. Vrabia ieşi de acolo, zbură pe un pom şi începu să-şi cureţe penele. Dar cenuşa se lipise de ele şi de aceea şi azi au culoarea cenuşie.
De atunci a rămas cinteza cu moţ şi vrabia cu pene cenuşii, împestriţate cu negru şi roşu.
10. Veverita - 55,00 lei/buc - in format A4
Fabula - Veverita
Cand a iesit din culcusul in care crescuse, vegheata cu atata grija materna, veverita s-a oprit descumpanita; o incercau timiditatea, emotiile. Firesti pentru cei ce-si incep drumul in viata. Parul i se zburlise, iar labutele tremurande parca nu mai ajungeau sa duca spre gura alunele.
Buna sa mama o ajutase cu cea mai calda dragoste, scutind-o de orice efort, explicandu-si si explicand si altora ca “acesta este farmecul varstei tinere si ca trebuie sa avem rabdare cu ea, cu veverita, pana cand va lua contact cu viata”.
Vremea a trecut. Veverita intre timp a crescut, dar alunele i le culegea si le spargea tot mama, cu aceeasi grija si regularitate de ceasornic. “Farmecul varstei tinere” continua. Pana cand, intr-o zi, mica veverita a deschis ochii. Unde? Spre padure. Si prima ei constatare, in “contactul cu viata”, a fost ca padurea are copaci, iar copacii crengi. Si asa, la inceput, din intamplare, a inceput sa sara din pom in pom si din creanga in creanga. Si s-a obisnuit singura, fiindca n-o invatase nimeni.
Toata padurea era a ei. Uitase ca-i ramasesera departe culcusul si mama; vag – cand mai aluneca de pe o creanga – isi mai amintea cate ceva ...
La orice saritura gasea alune ... Multe alune. Vraja padurii o cuprinsese cu totul. Era fericita ...
A trecut si primavara si vara. Cadeau frunzele copacilor. Intr-o zi, cand veverita se odihnea intr-o poienita, sub razele calde ale soarelui, un urs batran a vestit-o ca vine toamna. Si i-a oferit o aluna ca pret al blanii. O singura aluna ... Numai una ...
Pentru prima data, parca i-a inghetat sangele in vine. Primul gand a fost sa fuga. Unde? A incercat sa se catere in copaci, pe cei pe care cu usurinta se mai urcase de atatea si atatea ori. Dar vantul de toamna incepuse sa bata, puternic, rascolind intreaga padure. Simtea ca puterile o parasesc. Sa ceara ajutor? Cui? Disparusera toti cei cu care se zbenguise primavara si vara, prin poieni si copaci; disparusera si ei odata cu toamna.
S-a gandit veverita, dupa atatea anotimpuri, sa se intoarce spre culcusul din care plecase. Dar ... Nu mai deslusea drumul. Se asternusera peste tot frunzele toamnei.
11. Floarea Soarelui - 50,00 lei/buc - in format A4
Legenda Florii Soarelui
Ştefan-Vodă avea o fată mută, dar frumoasă, de nu i-ai fi găsit pereche în cuprinsul pământului. Domnului nu-i mergea mâncarea la inimă şi odihna în oase, de amărât ce era. A întrebat el de lume, s-a sfătuit cu vracii şi cu toţi cărturarii timpului, dar n-a dat de leacul muţeniei.
La urmă, aşa într-un amurgit de vară, vine la domn o babă, aşa de bătrână, de-şi gâdila pieptul cu nasul, de încovoiată, şi-l povăţuieşte să cheme pe Soare la masă şi să-l cinstească după toate rânduielile cuvenite feţelor strălucite. După ospăţ, când toţi ar fi în toane bune, să trimită fata şi să cerşească o sărutare de la craiul zilei, că numaidecât odrasla lui dragă are să prindă la grai.
Voievodul, îmbucurat, pune la cale mare pregătire. Pe capul stăpânitorului era însa un blestem. Cum se făcu, că Piază- Rea aude de gândurile domnului şi, ca să-i încurce dezlegarea, aleargă fuga în răcorile întunecoase dinspre Lună-răsare şi o găseşte pe stăpâna nopţii bocindu-se de necredinţa Soarelui. Ea se văieta că n-are parte de bărbat, că nu pricepe de ce fuge de dânsa şi o lasă să alerge ca o dezmetică în urmă şi zicea tânguios:
“Mai bine mă făcea maică-mea muritoare, că tot aş fi avut parte de soţ, dar nu zână, cu pletele învălvătăiate de lumină şi cu sufletul întunecat şi umed ca o peşteră neumblată.”
Piază-Rea prinde la nădejde şi cu întorsături meşteşugite de vorbă, îngână către Lună:
“Până acum tot se cheamă că ai avut bărbat, de aci încolo, te lasă de tot, că el se însoară cu fata lui Ştefan, stăpânul pământului. Iată, chiar deseară li-i nunta.”
Doamna-Nopţilor, pe aci să turbe. Îşi aprinde argintul din faţă şi fulgerând de răzvrătire, se jură pe strălucirea ei, că are să nimicească vlăstarul îndrăzneţului voievod. În noaptea ospăţului, Luna s-a dosit după sprânceana codrilor vecini, pândind să-şi zărescă duşmanca, pentru ca s-o zdrobească.
Soarele, un făt-frumos cu plete de lumină, chefuia cu vodă şi cu toată curtea. Când, pe la sfârşit, intră în sală fata domnului, împodobită ca o primăvară caldă. Cade ea în genunchi la picioarele Soarelui şi-i cere o gură, de mântuire. Luna, furioasă, se ridica turbată peste straja codrilor negri, aruncându-se într-un brâu tremurat de lumină şi pătrunde pe fereastra palatului. A căzut peste faţa rugătoare a fetei ca o ploaie de blestem şi i-a topit chipul în floare galbenă.
Cu toţii s-au îngrozit de turbarea nedreaptă a Lunii. Bătrânul voievod, cu faţa îndurerată de obidă, prinde a spune stăpânei rătăcite a întunericului tot jarul înlăcrimatului său suflet. Luna, neîncrezătoare, sta rece şi fulgerătoare. Mesenii boceau şi ei povestea tristă a odraslei fără noroc.
Soarele, întărâtat, îşi prinde nevasta de belşugul înstufat al razelor şi-i face vânt pe fereastră, de o înnămoleşte departe, în valurile norilor. După aceea, ia pe palmă copila înflorită a temutului stăpân pământean şi o sădeşte în grădină, printre celelalte podoabe, ca s-o aibă îndeaproape spre mângâiere. De atunci, „floarea-soarelui”, cu faţa ei galbenă şi înfiorată de durere, îşi întoarce vecinic chipul întristat, înspre strălucirea craiului zilei, cerşitorându-şi sărutarea mântuitoare.
12. Pom fructifer - 40,00 lei/buc - in format A4
De ce nu pot umbla arborii..
Înainte, cu mult timp în urmă, era o vreme când si arborii puteau umbla. În acele vremuri traia undeva un om foarte bogat, dar zgârcit. Doamne, de să fi putut, ar fi îmbucat lumea toata, de zgârcit ce era.
Odată, s-a dus omul acesta în padure, unde a văzut un stejar minunat de frumos. El avea mulţi copaci pe lânga casa sa, dar s-a gândit ca sa aiba şi acest stejar. Aşa că-i zise:
- Vino cu mine la coliba mea, ca eu nu am nici un gâtej.
Stejarul n-a mai stat pe gânduri şi s-a luat cu omul către casă.
Pe drum, omul s-a obosit, deci zise copacului:
- Tu esti tare şi mare, du-mă pe mine la coliba mea, ca nu mai pot de obosit.
Stejarul a stat locului până s-a urcat omul pe o creangă, apoi s-a dus mai departe.
Mergând aşa, au ajuns la o livadă frumoasă, unde păştea un bou gras. Aci iar veni zgârcitului o pofta şi zise stejarului:
- Lemne aş avea, însă ar fi foarte bine dacă aş avea şi carne de friptură. Cum ar fi, dacă tu ai ucide boul acesta şi l-am lua cu noi în coliba mea?
Stejarul nu raspunse nici un cuvânt, ci se apropia de bou şi aşa-l lovi cu o creangă groasă-n frunte, de-l tăvăli la pământ. Apoi îl luă pe crengile sale şi se duse mai departe.
Dar nu mult s-a dus şi pe drum au ajuns o trăsură în care era o bute cu vin. Cărăuşul dormea. Aci iar îi veniră zgârcitului pofte noi şi zise:
- Hm! Lemne aş avea, carne aş avea, dar n-am vin. Cum ar fie oare dacă ai ridica tu butea aceea pe crengile tale, ca sa o ducem la coliba mea?
Stejarul nu zise nimic, ci apropiindu-se de car, ridică butea pe crengile sale şi merse mai departe.
După un răstimp au ajuns lângă o bisericuţă. Acolo zise omul către stejar:
- Lemne aş avea, carne-aş avea, vin încă aş avea, dar n-am cratiţă unde să-mi frig carnea. Cum ar fi oare dacă ai lua tu clopotul cela din turn? Din el mi-aş putea făuri câteva cratiţe!
Stejarul nici acum nu a zis nimic, ci apropiindu-se de turn şi-a întins o creangă înăuntru, prin gaura ferestrei şi a scos clopotul afară. Tocmai vrea el să o anine de o creangă, când deodata trăsni din cer şi făcu tot ferferiţe: stejarul şi omul şi butea. Numai clopotul a ramas întreg, pe care oamenii l-au aşezat iar în turn, la locul lui.
De atunci însă, arborilor nu le mai este iertat a se mişca din locul lor.
13.Aricii indragostiti - 50,00 lei/buc - in format A4
Cand a facut Dumnezeu toate cate se vad pe pamant, s-a apucat sa rasuceasca si firul vremii. Acest fir era impletit din doua, unul negru si unul alb. Firul alb era ziua, iar cel negru era noaptea.
A cautat Dumnezeu un dobitoc care sa-l ajute, pentru ca firul acesta era nesfarsit de lung si munca era prea cu oboseala multa. Dar iata ca s-a gasit ariciul sa dea ajutor lui Dumnezeu.
Si a stat ariciul un an, doi ani, trei, o suta, o mie, ba zece mii de ani si l-a ajutat pe Dumnezeu. Si Dumnezeu i-a dat doua gheme: unul alb si altul negru, sa le invarteasca mereu, ca sa se desire cele doua fire deopotriva. Iar Dumnezeu sta si rasucea firele si facea din doua deosebite unul pestrit si-l depana pe ghemul vremii. Si era menit ca dupa ce se va ispravi din depanat, Dumnezeu sa faca oamenii si apoi sa inceapa sa desfaca firul vremii de pe ghem.
Si acum se zice ca uitandu-se ariciul mereu la cele doua gheme si invartindu-le mereu, mereu, a atipit de oboseala. Iar in vremea aceasta s-a rupt firul cel alb si Dumnezeu depana inainte pe ghemul vremii un singur fir, in loc de doua, numai pe cel negru. Desteptandu-se ariciul, a ramas fara suflare, de groaza multa. Atat cat se depanase firul cel negru singur, atata vreme trebuia sa fie pe lume noapte, caci nu se amestecase cu firul care era ziua. Poate un an, poate doi, ori chiar o suta, ori o mie de ani, era sa fie pe lume noapte. Si atunci s-a speriat ariciul de ceea ce a facut, incat toti perii de pe dansul s-au ridicat, cum se ridica in varful capului parul omului de spaima mare.
Si Dumnezeu, suparat de raul ce-i facuse ariciul, a zis intr-o manie:
- Zburlit sa-ti ramana parul pentru totdeauna! Spaima de moarte sa duci cate zile vei trai!
Dar, aducandu-ti aminte de binele ce i-l facuse ariciul, a zis cu bunatate:
- Ghemele mi le-ai tinut si ghem sa te poti face la vreme de primejdie si nimeni, nici om, nici fiara, sa nu poata sa se apropie de tine, ca sa-ti faca rau, ca mult bine mi-ai facut tu.
De atunci a ramas ariciul pana-n ziua de azi zburlit, cu tepi si plin de spaima, dar se poate apara de dusmani, facandu-se ghem, si nimeni nu-i poate pricinui vreun rau.
14. Ariciul si marul - 30,00 lei/set - in format A4
15.Ghinde - 10,00 lei/set (3 buc)
Un calator s-a oprit la marginea unui drum si s-a asezat la umbra unui stejar sa se odihneasca. Privind in jurul sau, s-a intrebat:
- De ce ai facut, Doamne, plantele asa de ciudat: cum e cu putinta ca vrejul acela pipernicit, ce abia se tareste pe la marginea campului, sa faca ditamai bostanul, iar stejarul asta falnic niste ghinde mici, ca de abia le tii in palma?
Si intrebandu-se el asa, a atipit la racoarea umbrei. Dar la un moment dat l-a trezit o ghinda ce cazuse din copac drept in capul lui.
- Doamne, a mai zis calatorul, bine le-ai facut Tu pe toate! Pai daca imi cadea acum in cap ditamai dovleacul aici ramaneam lat. Asa ... e numai bine! Si a plecat mai departe, vazandu-si de drum cu multumire si cu zambetul pe buze. Nu intelegem totdeauna lucrurile, dar toate au cu siguranta rostul lor si menirea fiecaruia.
16. Frunze - 25,00 lei/set - in format A4
A fost odata, tare demult un imparat batran care avea numerosi slujitori voinici ca ursul si tari ca piatra. Acestia isi asumau raspunderea asupra unor sute de copile care mai de care mai blande si mai frumoase.
Oamenii inca de mult, pe acest batran imparat l-au numit Copac, pentru ca sta de veghe toata noaptea si toata ziua adaposteste pe toti trecatorii lasandu-i sa stea la umbra frunzelor care erau copilele.
Slujitorii, dupa iscusinta lor aveau nume de ramuri. Toti acestia formau impreuna un singur copac cu multe ramuri si frunze, un copac batran de neintrecut la numarul anilor.
Ziua era tot mai zglobie si copacul juca diferite jocuri cu ramurile si frunzele care traiau in liniste si pace.
Intr-o zi se napusti asupra lor un vant tare si puternic de spargea ferestrele oamenilor si ridica in slava hartiile si praful de pe drum. Atunci, copacul tata-imparat chema toate frunzele si pe toti slujitorii si le spuse:
- Dragii mei copilasi, suntem aproape in pragul despartirii, vantul sufla aspru spre frunze fara pic de mila. Nu se stie care dintre voi va asterne un covor de rugina si nici nu se stie care va avea mai multe zile. Eu, ca tata, va sfatuiesc sa nu umblati hai-hui, ci tineti-va de frunza mama si aveti grija sa nu va dezlipiti de ea.
Vorbele imparatului sunau tare si zgomotos: se auzea cum vantul trece prin el ca o sabie, se vedea cum tremura si cat pe ce era sa se aplece la pamant cu toata imparatia.
Dar sa lasam asta pentru mai tarziu si sa vedem ce s-a intamplat mai departe.
Mezina, frunza rea si neascultatoare, dar totodata grijulie pentru imparatiile din jur, se strecura pe sub ramuri si o lua din loc prin vecini sa vesteasca de sfaturile batranului. Merse ce merse din loc in loc si mai vestea pe cate un imparat care ii iesea in cale de primejdia si nenorocirea ce avea sa urmeze. Unul dintre imparati o opri din drum si o lua de mana zicandu-i:
- Draga mea copila, dulce si blajina, am aflat ce vremuri vor veni dar de asta nu-ti face griji si sa nu-ti fie teama. Sa stii ca va veni toamna.
Fata-frunza facu niste ochi mari si isi inchipui ca toamna este un monstru, o stafie, o sperietoare de ciori, ori un cantec, un leagan, un copil …
- Ce-ar fi sa-l intreb cum e toamna?, isi zise in gand mezina frunza. Si hotarata de acest lucru prinse curaj si spuse:
- Batranule unchi, ce este toamna?
- Toamna este a treia fiica a anului ce coboara din inaltul cerului sa-si astearna trena ei de culoare galben-brun-aramie, trena fiind voi frunzele care veti asterne un covor de rugina peste intreaga natura. De cum soseste de pe dealuri, incepe a stropi cu manunchi de ciumafai, natura uda, dand pentru ea culoarea ei simbolica de toamna. Atunci soarele va cobora spre asfintit. Racoarea va brazda intinsul si deodata samanta se va scutura, frunzele ingalbenite se vor desprinde de pe ramurile copacilor si se vor cufunda intr-un somn adanc pentru totdeauna. Bruma rece si vantul sturlubatic sunt prieteni nedespartiti ai toamnei. Impreuna vor salta frunzele in sus pana in inaltul cerului iar apoi le vor lasa din nou pe pamant. Voi, va veti apleca in fata toamnei parasind copacul definitiv, tatal care v-a sustinut atata timp in adierea vantului slab. Dar pentru oamenii vrednici, toamna este ca o pagina din cartea vietii care isi aduce roadele ei cu ea. De cum o zaresc se apuca cu grija sa-i culeaga vesmintele cum sunt: perele, merele, nucile, gutuile pentru care au muncit tot anul. Dar toamna nu este mai prejos caci ea e mandra si fericita de vrednicia lor si de aceea le acorda toata increderea si speranta ei.
Dupa cateva secunde, din fantezia povestirii fata frunza facu niste ochi mari si galbeni ca semn de dezmortire, il saluta cuviincios pe batranul copac, ii spuse “la revedere” cu un glas stins subtire si se indrepta iute spre casa parinteasca. Ajunsa acasa fu intrebata de parinti pe unde a umblat iar ea, cu lacrimi in ochi, istorisi tot ce i s-a intamplat.
Cum termina, se uita pe dealuri si frumoasa toamna se apropie de ea.
Fructele ii tineau trena, coronita de flori stralucea din ce in ce mai tare, in calea ei se asezau frunze de miresme de flori. Dar, in sfarsit, ajunse la tatal imparat si cu incuviintarea lui lua toata calea frunzelor, copilele si le duse cu ea, ramanand in urma dorul parintilor, lacrimi amare, pustietate, iar inainte frunze ce se roteau in jurul toamnei.
Doar o urma a mai ramas, o lacrima de frunza si roua ce se aseza pe copacul imparat. El urma sa stea de veghe si sa adaposteasca in continuare toti trecatorii care faceau popasuri sub el.
17.Frunza 1 - 15,00 lei/buc - in format A4
18.Frunza 2 - 18,00 lei/buc - in format A4
19.Frunzele - 35,00 lei/buc - in format A4
20.Frunza 3 - 30,00 lei/buc - in format A4
21.Ghinde si castane - 30,00 lei/buc - in format A4
22.Cos fructe - 25,00/lei - in format A5
Lauda fructelor de toamnă
Mare şuşoteală-n coş!
Adi este curios;
Se apropie."Ce-i oare?!"
Fructele stau la taclale!
E uimit:"Bună reclamă!"
Toate fructele de toamnă,
Se lăudau pe-ntrecute,
Spuneau vrute şi nevrute:
-Sunt o nucă, minunată
Şi de coajă-s protejată;
Pot să cad de la-nălţime,
Miezul tot întreg rămâne!
-Dar zemoasă, cea mai moale,
Zău, nu am asemănare!
Spune-o pară delicioasă.
Am şi forma mai aleasă!
Piersica, iute-a sărit:
Ce parfum a răspândit!
-Sunt aşa de savuroasă
Şi-aromată şi gustoasă!
Mărul, ofensat zicea:
-Priviţi-mi culoarea mea!
Roşie, parcă-s un mac
Nici nu ştiţi ce mult atrag!
-Hei! ca mine drăgălaş,
Spune mândru-un struguraş.
Cu bobiţe garnisit,
Zic, că-s cel mai îndrăgit!
Pruna un pic necăjită:
-N-am culoarea potrivită...
Dar gustul e delicios
O să-ajung un gem gustos.
-Dar dulceagă-amăruie
Strigă din pom o gutuie.
Mai am puţin şi mă coc
Sunt gutuia cu noroc!
Toată iarna-s la fereastră
Împrospătez întreaga casă!
Dacă nu priveşti mai bine,
Zici că-s decor în vitrine.
-Sâât! că vine cineva!
Adi, în coş tot privea,
Şi părea nehotărât:
-Pe care să o mănânc?
